Gol

Nu e lacrima. Se prelinge pe obraz, cu gust amar
Nu e lacrima, nu e sarata, am tot gustat si amarul imi cuprinde sufletul
e inima mea, transparenta, se prelinge pe obraz...
incerc sa o adun in palme insa doare, si mi se scuge din causul mainii...

deschid pieptul si privesc golul ramas
am avut inima? nu imi aduc aminte...
incerc sa imi amintesc vremurile cand batea sa imi iasa din piept
neguri imi cuprind mintea si ma intreb nauca: am avut inima?

privesc golul si ma gandesc ca ii sade bine. Ca e locul lui, al golului, al nimicului...

se prelinge pe obraz, gust amarul si stiu ca nu sunt lacrimi
stiu, e inima mea fara culoare ce mi se prelinge din causul mainii...
nu-mi mai trebuie...

Needy

Anul trecut, 2 colege de servici, o pakistaneza si o italianca, m-au rugat sa ne intalnim la St Jacobs si sa le fiu ghid. Din cauza mea, ca le povestisem cum, cand eram la SK, obisnuiam sa invit fellowshi sa faca o sambata in zona.
Au venit, ne-am plimbat prin piata, ne-am dus sa luam masa la Anna Mae's si apoi m-am trezit ca nu pleaca acasa, au venit la mine acasa, au stat pana la 10pm, cred ca stateau si peste noapte daca nu le trimiteam eu acasa.
Anul asta toata vara au tot adus vorba. Mai mergem? dar cand ne primesti? ba mai mult, ma trezesc intr-o vineri seara ca imi trimit mesaj ca ele vin a doua zi la St Jacobs si sa ne intalnim acolo. Le-am raspuns direct ca e ok, ne vedem dimineata dar eu la 2 pm trebuie sa fiu acasa, am musafiri mai pe seara si trebuie sa aranjez una alta. S-au dezumflat si nu au mai venit.
Well, sambata care a trecut nu am mai scapat. De miercuri au intrebat daca e ok sa vina sambata. Am zis ca da, o sa fie vreme frumoasa si e pacat sa nu o petreaca afara. Dar ne vedem? ok, ne vedem. Vineri la servici, ca ele vor directii precise, pe km. Mai tanti, dar ai mai fost, plus ca ai iphone si gps, pune naibii acolo destinatia si vino. I-am zis ca eu ies sa alerg dimineata si ca nu raspund la mesaje daca sunt exavt in timpul ala.
Au ajuns, au trimis mesaj cand parcau. Ca unde sunt... hm, sunt acasa, ia mars voi la cumparat si eu va gasesc acolo... Le-am gasit cu greu. Mi-am facut si eu ceva cumparaturi, gasit rosii verzi numai bune de pus la murat.
Sambata asta a fost si Apple Festival, si as fi vrut sa merg pana acolo, era in drum spre Anna Mae's unde luam deobicei lunch-ul. Nu au vrut, ele vroiau broasted chicken de la Anna Mae's, nimic mai mult sau mai putin.
Dupa lunch le-am intrebat daca sunt cunoscatoare in ale berii, pentru ca stiu o berarie super, unde pot si gusta inainte de a cumpara. Daaaaaaaaa, insa ajunse acolo, au gustat dar nu au cumparat nimic.
Apoi pur si simplu le-am trimis acasa. Scurt.
Insa de ce scriu despre asta? pentru ca nu inteleg oamenii extrem de needy, care au nevoie sa fie tinuti de mana continuu, chiar daca au facut lucrul ala de zeci de ori, ori au fost in locul ala de zeci de ori si tot asa... Pur si simplu nu ii inteleg! Sa li se spuna ce sa faca continuu, sa li se dea indicatii...
Sunt atatea piete in Toronto si in jurul Toronto-ului, cu charm si bunatati, de colindat in sambete frumoase...le-am intrebat, am deschis subiectul asta. Mi-au spus ca nu au cu cine merge...huh?

intre

abur,
ceata,
val de matase japoneza...

rabla,
carcasa,
nefolositoare...

ma privesc, nu in oglinda ci de sus, din tavan
de acolo totul e usor, sunt un abur care aluneca usor peste tot si toate

zac si numar minutele
incerc sa respir mireasma candelei
respir in ritmul flacarei

alerg, alerg, alerg
pasii mei izbind asfaltul inlocuiesc bataile inimii
nu ma pot opri
alerg

plang, ma trezesc, inchid ochii speriata, plutesc in ceata
plang, strang ochii sa nu cumva sa ma trezesc si vreau sa plutesc

Sac de box

Anul trecut m-am inscris la gym. O sala modesta, aparate, putine televizoare, oameni veniti sa transpire si nu sa isi plimbe ultima tinuta sport.
Initial pentru treadmill, asa am ajuns acolo, sa alerg si pe timp iarna, insa treptat am incercat aproape toate clasele. Imi plac pentru ca nu sunt coregrafiate, ca la alte sali.
Treadmillul s-a dovedit un esec teribil. Ametesc. Apas butonul de stop fara sa imi dau seama, in plina alergare...
Insa clasele lor au antrenori buni.
Am inceput cu step. Nu m-a cucerit, ci dimpotriva, plictisit si enervat, ca nu tineam minte combinatia de pasi.
Apoi am mers la boxfit. Cu exercitii din box, dar fara sparing partner, ci la sac...
Hm, clasa de circuit m-a atras cumva, si merg din cand in cand si acolo. Clasa asta e favorita lui Andrei, asa ca toata vara mi-a fost partner.
Am incercat si zumba. Mai am de incercat yoga. Am incercat BLT, mi-a placut insa nu e la ore la care pot sa merg.
Anyway, favorit e de departe boxfit. Pentru 45 de min o tin intr-o alergare. Si planks, si dat cu pumnii in sac.
Si dau cu furie, si dau cu plictiseala, si dau cu dorinta de a scoate prin porii pielii tot ce m-a suparat in ziua respectiva, si dau cu lehamite...

Cateodata ma simt ca un sac de box. Vorbele ce mi se arunca in directia mea se simt ca pumnii mei in sacii de box de la sala. Unele cuvinte ma ranesc, ma fac sa ma simt ca atunci cand copil fiind mancam bataie zilnic, saptamanal, lunar... Cuvintele nu lasa urme pe piele, nu trebuie sa port fuste pana la glezna si maneci lungi. Cuvintele nu au nevoie de curea ori rigla, ori furtun de la baie.Cuvintele pur si simplu se spun, ori se scriu, si dor la fel de mult ori si mai mult.
Si indiferenta doare, o simt aruncata catre mine ca un bici,  iar ma fac mica mica si nevrednica de mancarea din fata mea, nevrednica de ce am...

pentru sala mi-am luat manusi de box. roz. imi plac.
ma simt atat de istovita dupa o clasa de boxfit, incat nici un cuvand nu doare, incat nici o privire nu ma atinge, ca si cum sunt anesteziata...

in fiecare dimineata

in fiecare dimineata (exceptand weekendul) ma trezesc la 5AM.
in fiecare dimineata ma grabesc prin rutina spalat, imbracat, machiat si
in fiecare dimineata ies pe usa cam pe la 5.35AM
in fiecare dimineata imi ingheata sufletul in statia de autobuz pana la 6.05AM
in fiecare dimineata sunt in autobuz (cateodata in pur stil canadian, cu AC pornit chiar si la 10 grade afara) pentru mai bine de o ora
in fiecare dimineata ajung in Toronto dupa 7.20AM
...
suna obositor, nu-i asa?
nu e, va asigur.

in fiecare dimineata trec pe langa 2 sau cateodata 3 mogaldete, imbracate, infofolite, care asteapta un van sa le ridice. Sunt lucratori sezonieri, probabil la cules de mere acum, prin august probabil au cules piersici...
Ma surprinde imaginea lor batand pasul pe loc, incercand sa se incalzeasca, ma surprinde imaginea lor in fiecare dimineata. Cartierul in care ii gasesc e un pic mai upscale, cu case frumoase, si ma intreb in fiecare dimineata de unde si pana unde lucratori sezonieri de acolo? Nu poti tine un mortgage, o casa in cartierul ala cu cat face un lucrator sezonier.
E intuneric, nu imi dau seama daca sunt asiatici sau brown. In ambele culturi e un must familia extinsa, si ei sponsorizeaza si aduc in Canada rude cat de multe. Probabil vreun amarat de unchi/matusa, stramutat ca asa zice familia, care nu vorbeste engleza mai deloc, si care cumva trebuie sa isi castige gura.
Si atunci ma intreb: daca asta e situatia, a fost emigrarea un lucru bun pentru mogaldetele alea infofolite de la 5:30AM?

De nevoie

E vremea.
Nu mai pot amana.
Nu mai pot ignora.
Gata, e vremea macar sa ma uit catre shapewear...
Nici multii km acumulati pe vara la alergat, nici boxfit ori circuit, nimic nu topeste grasimea de pe burta!
Da, cand m-am antrenat pentru half marathon aratam perfect, insa vara asta nu a fost prielnica antrenamentului pentru distante lungi.

Deci musai sa vad ce e lumea lui shapewear.
Dupa 10 min pe un website dedicat celor in nevoi similare mie, ma simt coplesita, frate, amarata aia de burtiera ce o stim din mamici si bunici e asa, o picatura in ocean, un fir de nisip in Sahara.

Am ajuns pe un site cu discounts:

Prima chestie comandata: o fusta care sa o imbrac pe sub rochiile mulate. 

Mi-au trimis ceva gresit. O burtiera pana la boobsi. Vai ce am plans de ciuda. Am sunat si i-am luat la rost. Mi-au pus banii inapoi dar nu au sa imi dea fusta aceea. 

Mi-a luat jumate de ora sa imbrac tubu ala pana la san. Ca tre sa il bagi pe picioare, nu? Apoi nu e pentru perioade lungi, doamne fereste sa ai nevoie sa mergi la baie! 

A doua chestie comandata a fost un maieu. Cam ca cel primit de la o prietena si cum s-a gasit o perioada la Costco.. 

Durere mare pana imbraci minunea aia, dar daca e sa fiu cinstita, well,  imi face un decolteu de stau eu si ma admir in oglinda cate 10 min! Dar cinstit, cu sutien pe dedesupt

Final order. 

Un maieu mai dantelos asa, nu l-am imbracat inca. M-am uitat la el si il pot folosi clar pe o mana ca maneca. Sa vad cum incap in burlanul ala. 

Si inca o fusta, dar de data asta mai scurta. Dar e un burlan care abia ar intra pe un picior. Cu effort si determination am imbracat isprava. A mers. Cool, ca prin farmec, nu tu burta nu tu copane. Acu sa merg, nu? Merg ca o gheisa ca sa nu zic impiedicata. Ok? Jalea e daca vrei sa te pisi. Cum faci?

So cu fruntea sus merg delicat pana la servici. Unde de obicei ma pocneste nevoia.

Ajung finally in toaleta si ridic fusta. Si dau de burlan. Recunoscatoare burlanului pentru ca ma face sa arat de milioane zambesc si dau sa il tratez ca pe fusta. Neah... Nu se da ridicat. Ok. Il tratez ca pe pantalon. Dau jos, se iau so chilotii dupa el, nu-i bai ca tot in directia aia o luau oricum. 

Cea mai scurta sedere pe tron din viata mea. Pe bune!

Acu imbracarea... La loc, nu?

Dai si ofteaza si trage si impinge. Ma intreaba apoi Dorothy cu mila daca sunt constipata:)

Maieul dantelos, mare ratare. Aproape m-am spanzurat cu el, am topait prin casa disperata sa il imbrac, am topait disperata sa il dezbrac. Mare ratare.

Disclamer: port marimea 6-8 si am comandat toate articolele mentionate mai sus Medium.
 

revenire

so imi vine S la birou dupa 2 saptamani de service (in spital).
Prima sedinta, prin telefon, cu o studenta.
Ca de obicei, ii pregatesc dosarul studentei, fac report, las pe telefon nr la care sa o sune, si ii inchid usa la birou.
Iese dupa 2 min: avem dosar pentru MC?
Da, e pe birou.
Oh, dar nu e primul, si am inhatat primul dosar, l-am deschis si am zis Hi J! La care studenta imi raspunde: oh, Dr B, sunt eu, MC!
S radea, eu radeam, pe infundate, ca MC era inca in telefon!
I-am aratat dosarul, si am lasat-o sa discute in telefon...

D'uh!
Se anunta o saptamana zapacita :)

I, me and myself

Me, e fericita (ce aiurea suna). Arata bine, face mult sport. Ii place sa alerge, ii place sa boxeze, ii place sa ridice greutati. Arata cum nu a aratat nici in her 30s.

Eu, e goala, suna a pustiu, cu sufletul sfasiat de dor, de dor de un sarut, visand la iubire.

Self penduleaza intre cele doua. Pentru cei din jur e Me, vesela, cu o gluma pe buze mereu, privind obstacolele ca pe un "dare", cautand incercari, multumita de ce poate, bucurandu-se de fiecare bob de ploaie or fir de soare. Pentru ea e Eu, tanjind dupa cineva care sa aiba nevoie de ea, de atingerea ei, de privirea ei, de sarutul ei.

Me merge la spectacole, la opera, la concerte simfonice, Me asculta rap si B&B and top 30, si alearga pe fast five si bailando...

Eu viseaza, suspina, incearca sa inteleaga de ce...

Self incearca sa le impace pe cele doua... nu poate, si declanseaza insomnii cronice

Me si Eu si Self il adora pe Andrei, adora sa ii aduca vocea, adora convorbirile pe facetime, adora sa mearga la gym cu Andrei, la concerte, sa ii arate ce e in lumea larga, sa experimenteze impreuna.

Me adora sa gateasca cu Andrei, sa planuiasca bunatati, sa urmareasca Masterchef.
Eu sta ascunsa, nu scoate capul. Andrei nu trebuie sa stie.
Me, Eu, Self

renuntare

nu pot sa renunt
nu vreau sa renunt

mai scriu o data ca sa ma conving 

nu pot sa renunt
nu vreau sa renunt

vreau sa cred in happy ending
vreau sa cred ca  acolo undeva un colt de inima e pentru mine
vreau sa cred...

dar am renuntat deja
ma mint vrand sa cred

oglinda reflecta coaja mea...
sufletul meu a plecat de mult in cautare...
o coaja pe care o urasc,
pe care o chinui,
pe care nu o suport.

oglinda reflecta un zambet care nu e al meu, e al ambalajului meu, sus numit coaja...

Through Andrei's eyes

The Mountain Trip Essay

This story starts with me, my mom, my uncle and my grandparents arriving too late go up on top of the mountain with the cable lift. My mom was really disappointed, she really wanted to go up and see the panorama. Our visit at the   Peles Castle (a castle famous in Romania – the Royal family summer castle- but not as well known outside of Romania as the legendary Bran Castle) went too long, we arrived after the last ride left, so my uncle decided to drive up the mountain’s serpentine. The drive was amazing; I was taking pictures of the beautiful Bucegi Mountains. Being on a serpentine road, the mountain would sometimes be on the left and sometimes on the right. As we went higher and higher, the villages appeared smaller and smaller as if they were shrinking. Eventually my uncle parked the car and we got out.

My mom went to a stone railing to look at the view, and then turned around, leaned against the railing and I took some pictures of her with the gorgeous valleys and mountains in the background. After she took some pictures of me, we went higher up the mountains on the metal stairs, while my uncle and grandparents stayed behind.

The sight was amazing, the marvellous scenery of mountains and valleys as far as the eye can see, was breathtaking. At 1100 meters or 3608.924 feet high the resort-village bellow (Sinaia) looked as if it was a miniature replica.  If I have seen such beautiful mountains before, it must have been when I was really young and I must have forgotten.  My mom went to the edge and again turned around and I tried to take pictures of her. Romania’s stray dogs made it difficult. Well, we, Romanians, have stray dogs and sadly cats in our backyard while Canadians have their stray squirrels. Anyway, back to the story, I tried to take photos of my mom while at the same time trying not to appear as a threat to the dogs, so I would not get attacked.  After another “photo session”, we went back down the stairs.

In our way back down the mountain, my uncle proposed that we eat at a well known Serbian restaurant. There, at the dinner table, with the mountains towering in the background, I told my mom something my uncle is sure to always remember: “ You really have the coolest brother ever”.

           

Ce faci cand

ce faci cand realizezi ca ai scris 2 posts triste? iesi la alergat. Si nu te opresti. Nu dupa 5,5k, mai alergi 2k... ma simt super bine, chiar daca obosita...

ce faci cand ai fost la un run de 7.5k? faci un dus si freci toata baia...ca doar tu faci dus in casa asta (da, stiu, parca o aud pe mama, si urasc asta)

ce faci dupa un dus fierbinte? urmaresti cu Andrei episoade nevazute din serialele preferate...

maine il scot pe Andrei la gym si apoi la Starbucks si Costco...

Acelasi inceput, alta mireasma

Cri cri cri suna telefonul. Andrei vrea sa facetime cu mine.
e ok, nu am nici o sedinta, nici o teleconferinta, nimic. Doar ceva extrem de boring de facut.

Andrei, ce faci pruncul lui mama!
Am venit acasa si am vrut sa vad ce mai faci! mi-i dor de tine
si mie, cum a fost la scoala?
A fost bine
vreo nota? ( ce conteaza ca e in anul 1 de facultate?)
stai sa le numar
si incepe tacticos sa numere: am un 73% si 3 de 100% la quiz si essays...

da, ce sa mai zic...

Mom, mi-i dor de tine
Si mie, mai mult
Mom, mie mi-i dor de tine atat cat iti e tie dor de mine...plus 1
:)

Mom, vrei sa fac ceva pana vii tu acasa?
da, curatenie in dormitoare si baie
Oh, really? Pot sa trade pe teme?
da, poti :=)

Mom, fac macaroane cu branza diseara. Sa nu incepi cu dieta. Si musai sa ne uitam la seriale. Under the Dom cel putin..
OK

Inceput si aceeasi intrebare

Toamna asta se simte ca un inceput. Toate sunt noi si toate sunt vechi.
Andrei a inceput scoala. Primul an. Pana acum e ok. E fericit. Imi place.
Eu imi numar binecuvantarile in fiecare zi ca sa fiu in stare sa stau safe, pe linia de plutire (ce cliche), sa nu ma rastorn, sa nu rastorn sandramaua...

Toamna asta se simte ca un inceput. Restless...si rece. Ciudat, un inceput ar trebui sa fie sinonim cu speranta, cu vise, cu ceva inerent mai bun. Nu stiu cum e inceputul asta pentru mine. Ca de fapt pentru mine nu e un inceput. Traiesc inceputul lui Andrei. Eu nu am curaj de inceputuri. Nici de finaluri. Da, planuiesc finaluri, insa cineva acolo in cosmos ma obliga sa nu ma grabesc. Vreau sa ma grabesc, vreau sa rastorn sandramaua, dar nu oricum.

Toamna asta se simte ca un inceput. De iarna. Dupa o vara mizerabila si rece, muncita si stresanta, deja dimineata toamna si-a infipt ghiarele in aerul clar al diminetii. 3 grade.

Toamna asta se simte ca un inceput si totusi eu am aceeasi intrebare: incotro?