...si dupa

revin la discutia avuta cu Simon.

L-am intrebat cum poate sa proveasca moartea in ochi saptamana de saptamana, poate si zi de zi si sa nu o ia razna, sa nu ii fie sufletul greu de atata suferinta?!
Mi-a zis ca dupa fiecare "plecare" are o sedinta de debriefing cu un coleg. Apoi cu anii a inceput sa priveasca procesul ca o plecare peste linia de orizont, nimic mai mult. De fiecare data e uimit de faptul ca cei ce sunt in drum spre orizont poarta dialoguri vii cu rude decedate de mult, mai mult decat atat, unii nici nu si-au cunoscut ruda cu care dialogheaza atat de nonsalant...
Pana si soacra lui a trait acelasi lucru: a inceput sa vorbeasca cu o ruda de mult decedata...
Dar cel mai greu le vine celor ramasi aici, si atunci are "de munca" cu ei serios, sa ii faca sa inteleaga moartea doar ca o trecere peste linia de orizont, trecere pe care o vor face si ei la timpul lor!\
Cum consiliezi cand sunt atatea religii? cand fiecare apartine de alta religie, cand sunt cei care nu cred, cand ii ai si pe cei doar spirituali? Ce sunt spiritualii? Cei care cred in Dumnezeu dar nu imbraca dragostea lor pentru divinitatea suprema in haina nici unei religii. Hm...

Sunt impresionata, omul asta emana o pace, o liniste sufleteasca, pana si mama a trecut peste culoarea pielii si a incercat sa discute cu el, dar ca orice roman mandru de ortodoxie a inceput sa puna intrebari ce atacau credinta lui de baza (catolic) si nu aveau nici o legatura cu ceea ce discutam noi.

Si cum eu inca am frica asta in suflet, frica de iad si rai, frica de pacate, nestinsa, ca doar pacate facem si cu fapta si cu gandul, parca m-am mai linistit un pic...

In rest, ce sa zic, o duminica dupa amiaza placuta cu niste oameni care au infruntat vitregiile vietii in Africa si in Canada, si care stiu sa traiasca frumos. Si care inteleg moartea, cel putin unul din ei:)