Par

Intotdeauna am fost fan povesti nemuritoare! Le citeam cu sufletul la gura si apoi retraiam povestile cu ochii inchisi, imaginadu-ma ba printesa inchisa in castel (mai, intotdeauna imbracata in pantaloni, da de aia frumosi, in stile), ba printul curajos, mai ales cand era baiet de la tara, si cateodata chiar zmeul, ca mi se parea mie ca era cam nedreptatit in unele scenarii!
Si intodeauna, cum ziceam, printesa era cumva in pantaloni, ca sa poata cobori din turn pe funie. Printul intodeauna avea parul un pic mai lung, nu tuns periuta, si era inalt, sa poata ajunge la gatul zmeului. Iar zmeul intotdeauna avea par facial si vreo 2 negi pe fata. Chiar si zmeii buni! Asa trebuiau sa fie, cu par pe fata si cu negi parosi!

Si am imbatranit, nu am mai citit o poveste nemuritoare de decenii (uf, ce aiurea suna) dar nu am scapat de parul facial. Primul fir nelalocul lui a aparut de prin tineretile timpurii. Apoi s-au inmultit. Si ii vanez cu penseta, mi-i frica sa nu ramana vreunul ascuns

Scarbos, nu? Dar nu la fel cu babaciunea mititica cat un dop, comuteritza cotidiana, care mesteca guma de parca gura iar fi la raliu si care are par in barba cat toti zmeii mei din copilarie adunati! Ieri am facut greseala sa stau langa ea in autobuz. Am ajuns nauca de cap la servici. Barba i se misca in ritmul mestecarii si odata cu ea si milioanele de fire de par! E chioara, vreo 2 perechi de ochelari atarna de gatul ei in permanenta, dar cum naiba sa nu vezi ce ai in barba? Babaciunea e imbracata frumusel, cu gust, dar ce folos...Parul din barba, mult si fluturator in briza aerului conditionat din autobuz imi strica ziua. Sa stea langa ea cine o pofti! eu prefer sa astept autocarul urmator! Am zis!