Bucati de fericire

Fericirea are gust dulce...
Nu mai e o noutate ca Andrei are un sweet tooth (cred ca toata dantura e asa:) ori mai pe romaneste e innebunit dupa dulciuri. Toata lumea stie asta, inclusiv el e constient ca e asa, si ca totusi prea mult dulce strica. Merge la cumparaturi cu gandul si asteparea de bunatati, iar mai noi, de vreun an a inceput sa ii placa sa si faca dulciuri. Nu mare lucru, cum sunt pe aici, prafuri, adaugi lapte, ulei, ou, bagi mixerul, pus in tava, gata prajitura. Ori gata facut, in frigider, scoti, impachetezi, aranjezi, pui in tava, gata biscuitii.
Mereu cauta pe rafuri sa vada daca gaseste ceva ce vazuse la o reclama, sau daca e ceva in sale, stiind ca asa ma poate convinge mai usor.
Luni am mers la Costco, strict cu lista, ca e pericol mare. Copilu stie lectia, are drepturi limitate, adica o bunatate si gata. A incercat cu chipsuri, nu m-a convins. A incercat cu miere, nici aici (mai aveam acasa). L-am vazut intristat in drum spre casa, sa platim, asa ca l-am luat de mana si am facut un ocol pe alea cu prajituri (prafuri). Si acolo trona o cutie ( un palier intreg) de brownies, triple chocolate, imensa. Am luat-o in brate si am plecat sa il ajungem din urma pe Victor care platea deja.
In drum spre masina imi zice ca e tare fericit. Si ca simte gustul fericirii, ca dupa el fericirea are gust dulce. L-am intrebat de unde toata filozofia asta, ce il face atat de fericit? (am crezut ca de vina e primavara, ca era numai in bluza, fara geaca). Mi-a raspuns ca e fericit ca i-am luat cea mai mare cutie de brownies pe care a vazut-o in viata lui! :)
Asa ca pentru Andrei, fericirea are gust dulce! (cand o da de fete, ce fel de gust o avea atunci fericirea?)

Fericirea e un sentiment de usurare...

Ani in urma, cam multi, ma pregateam sa imi dau gradul I. Eram cu cateva saptamani inainte de inspectia finala, eram tare nerabdatoare si totodata necajita ca aveam de pregatit lectiile, fusesem cateva saptamani bune in greva, copii nepregatiti, bani pe sponci, timp de adunat comisia nu prea era, offf
Si planurile de lectie imi erau in permanenta in minte, ca niste nori de furtuna ce nu se sparg, nu pleaca, nu se duc...
Era intr-o duminica dupa amiaza, cand Victor imi interzice sa ma mai agit, sa mai planuiesc, si imi ordona sa ma intind in pat si sa dorm (eu nu dorm la pranz deloc, nu pot, mi-e frica ca nu ma mai trezesc, si am avut zile cand convinsa sa dorm la pranz sambata dupa amiaza, m-am trezit duminica dimineata la 9. Imi amintesc ca prima data cand s-a intamplat, Victor s-a speriat teribil si dupa incercari de a ma trezi, m-a luat in brate si m-a bagat sub dus). Am cedat si am inchis ochii, am adormit si am visat cele 4 ore de inspectie, minut cu minut, cu copii, comisie in spatele clasei, cum eram imbracata, cum erau cele din comisie imbracate, cum am ajuns acolo, mai mult, am avut o mica greseala sa zic asa, la ora de matematica, o chestie de organizare care a mancat ceva minute. M-am trezit fericita, zambind. Victor, care nu ma mai vazuse zambind de cateva luni, ma intreaba ce am visat. Ii zic ca nu am visat nimic, sunt doar fericita ca am scapat de inspectie. Dupa secunde lungi de tacere imi zice ca de fapt inspectia va fi peste 2 saptamani, si ca doar am visat. I-a luat cateva minute bune sa ma convinga in ce data suntem, si in ce data e inspectia.
Oricum, a venit si ziua inspectiei, curios ca m-am imbracat cam cum visasem atunci, neah, asta nu se pune, ca nu prea aveam multe tinute "de bune" ca sa nu o nimeresc in vis pe asta. Apoi cand au intrat pe usa profesoarele am avut asa un sentiment de neliniste, pe care nu puteam pune degetul, (la vreo saptamana am realizat ca erau imbracate ca in vis) dar mi-am vazut de treaba. Vine ora de matematica, normal ca corectasem eroarea, dar am facut alta, izvorata din corectarea facuta, greseala ce firesc a mancat ceva minute in organizare. Sincer, am fost atat de obosita incat nu am facut nici o corelatie. Dupa cele obisnuite la o inspectiie de gradul I, am ajuns acasa si am dormit bustean pana sambata la pranz (vineri dupa amiaza avusesem inspectia), apoi am iesit cu Victor la masa si inapoi in pat pana...duminica seara.
De atunci mi-a ramas in suflet ca fericirea e un sentiment de usurare, relief, sentimentul ala pe care l-am trait atunci cand m-am trezit din somn :)

Sambata asta m-am vazut cu fetele fantastice la un bufet chinezesc in Mississauga. Un dublu baby shower, o bucurie imensa in suflet sa ma intalnesc cu ele, terapie curata. Am luat cu mine un membru nou in gasca, si cu printucul ei David.
In drum spre casa, pe 401, aveam pana in 120 km/h, sa zicem un pic peste 115. Radeam, povesteam, burta plina, bucurie in suflet ca totul iesise bine. Eram pe banda a 3-a cand am observat in spatele nostru o masina de politie cu o ea la volan. Am lasat-o mai moale, acul a coborat cam pe la 100km/ora, ca maxima era atat. am trecut pe banda din mijloc, rasufland usurata ca nu a pornit lumini, sirena nimic. Nu eram chiar de luat amenda, dar de, mai stii?
Politista s-a asezat in fata masinii mele, si a coborat viteza la 80km/ora. Sa o depasesc? sa nu? Toata lumea mergea in acelasi rimt cu ea, nimeni nu calca acceleratia, asa ca am stat cuminte in coada ei. Vreo 30 de km ne-a tinut asa, se aglomerase autostrada in spatele nostru. Eh, sa vedem care are nervii mai tari. A trecut pe banda I, acum era in paralel cu noi, iar Iulia imi zice ca o vede tot aruncand priviri spre noi si apoi spre computerul de pe bord....fiori recima treceau, da de, piciorul meu fusese pe acceleratie...
Cand a iesit de pe autostrada parca s-a auzit un rasuflu de usurare colectiv...Nu-i asa ca fericirea are gust de...usurare?