Fara titlu, fara vorbe

A murit Madalina Manole. A ales sa moara. Nu am fost ceea ce se cheama un fan, dar mi-a placut muzica ei si vocea ei raspy pe alocuri.
Nu am inteles-o ca femeie, dar nu asta era important, importanta era muzica ei, vocea ei, pentru mine. Nu persoana. Muzica, vocea.

Nu vreau ca postarea asta sa fie un anunt la decese, ori un eseu despre Madalina.
ci e despre felul cum ne tratam noi mortii, noi, ma refer la romani.
Lucram in teaching room, incercand sa dau de capat celor fancy smartboards. Eram cu Sue, si ii aratam cum se acceseaza internetul, gaseste retea si alte celea, de pe smartboard. Si intr-un moment cand Sue se "juca" pe unul din smartboards, am intrat de pe alt smartboard pe un ziar romanesc. Trona poza de la inmormantarea cantaretei. Cosciugul ei deschis/inchis (nu-mi mai amintesc acum) in mijlocul unei multimi.
Sue a venit langa mine, atrasa de poza. A fost socata de felul in care tratam moartea. De cum ne expunem mortii ca pe trofee sau exponate de muzeu.
A vrut sa vada mai mult. (Sue e o doamna peste 50 de ani, cu o viata demna de un roman, discreta, finutza, care nu ar citi un tabloid nici daca l-ar gasi in baie intr-un moment de constipatie de 3 zile) Cu jena i-am aratat. A fost uimita cat de bine arata Madalina pentru cei 43 de ani. A fost impresionata. Dar a socat-o teribil, nu multimea, ca e normal, ci felul in care a fost organizata inmormantarea. Cum jandarmii/politistii romani oferea protectie cui? familiei ori multimii curioase? Ca niste bounceri intr-un bar ramolit, plini de betivi si fete producatoare...
Si atunci am realizat cat de sadici suntem noi romanii.
Da, si aici cand moare o vedeta se aduna multimi. Dar nimeni nu expune cosciugul in piata mare ca sa fie vazut, comentat, barfit, improscat cu noroi mortul.
Uite o gluma macabra: cate camere de filmat incap langa un cosciug?
raspuns: sotia/sotul/parintii/copii mortului langa cosciug ori nu?

Da, da, cati cameramani au dat tarcoale, au cautat sa prinda sfasierea de pe chipul mamei, disperarea sotului...
revin